De Crăciun fi mai bun!

Nu știm decât să denigrăm și vrem la un moment dat când avem nevoie oamenii să ne ajute. Nu putem să dăm din puținul nostru pentru că suntem egoiști și credem că și așa nu avem destule, fără să ne dăm seama că sunt atâția oameni care nu au nici măcar puținul nostru. Credem că suntem imuni la orice răutate când avem bani și chiar dacă banii rezolvă multe nu vă pot pune o inimă la loc în piept . Aveți grijă de oamenii din jur pentru că totul este trecător, totul vine, totul pleacă. 

Mă uitam ieri la televizor și am văzut un titlu intrigant: Fi mai bun. Suntem oare mai buni? Donaseră niște oameni cu suflet hăinuțe unor copilași care nu ar fi putut să aibă așa ceva niciodată, niciodată nu se gândeau că hăinuțele acelea frumoase or să fie ale lor decât dacă cineva le-ar fi donat astfel de lucruri și au făcut-o. Aveau sclipirea aia în ochi, sclipirea de fericire, sclipirea aia care nu o ai mereu și e atât de prețioasă.

Bunătatea e gratuită și nu poate fi cumpărată cu bani. Hai să fim oameni, hai să fim mai buni. Hai să dăruim ca să putem primii. 

Sărbători Fericite, dragii mei!

Despre mine. Un om complicat..probabil!

Oamenii nu mai caută cărți, ziare sau reviste. Avem decât show-uri în care cineva , inevitabil, se ceartă și avem pretenția ca noua generație să fie cultă. De unde să reiasă cultura într-o epocă a internetului și a certurilor la televizor? Ce să mai învețe copii ? Până la urma rămâne clasica întrebare To be or not to be? E mai degrabă not dar să fim serioși nici nu mai contează. Nu mai contează pasiunile, cultura, cărțile și nimic nu mai este moral. Ca urmare aș vrea să vă arăt puțin din viața mea, a generației mele care a fost ultima cu o carte în mână și s-a luptat cu sintaxa și analiza propozițiilor la Capacitate( pe vremea când exista așa ceva) și care a învățat ceva la liceu( a luat Bacul învățând). Habar nu am dacă vremurile or să evolueze spre bine sau spre rău, dar era frumos pe vremea mea, era cultură pe vremea mea, era respect și moralitate și copii încă nu se plimbau cu tabletele de la 3-4 ani pe afara. Erau vremurile grele și noi apreciam mai bine valoarea banului când ne trimiteau părinți la magazin, am avut primul telefon ( imens și cu antenă) în clasa a 7-a și nu înțelegeam ce e acela internet sau messenger pentru că nimeni nu avea. Trece timpul și parcă îți e teamă să mai crești un copil în vremurile acestea, cum oare să îl mai înveți ce e bine și ce e rău când în jurul nostru planează incultura și scandalurile ? 

M-am îndrăgostit de o iluzie

Astăzi am realizat că îmi pasă de el. 

Îmi era dor să spun că m-am îndrăgostit, că mintea mea umblă aiurea și mereu se gândește la el. M-am îndrăgostit de o iluzie, o proiecție a bărbatului perfect din mintea mea. M-am îndrăgostit iremediabil de un om cu care ador să mă cert și să mă contrazic și sunt fericită, așa cum nu am mai fost demult, o fericire ciudată.

Un om perfect din toate punctele de vedere și construit strategic în visele mele,un om care nu numai că mă copleșește cu un romantism de multe ori exagerat dar și cu o bunătate ce rar s-a întâlnit. Un om care știe când să îmi dăruiască o floare și când să îmi spună un sfat. Un om căruia să îi pese dacă râd sau plâng, dacă glumesc sau vorbesc serios.

M-am îndrăgostit de o iluzie.O iluzie frumoasă. Un om special.

Șansa la fericire

        Iubirea, un fel de aventura din care ieșim ori cu capul sus ori cu lacrimi în ochi. Uneori mi-e greu să am încredere într-un om, și când zic mi-e greu mă refer la ceva de genul 3 ani de astfel de greutăți. Nu credeam că o să am forța de a dorii să mă înțeleg cu cineva, de a da șansa unei noi iubiri să îmi înmugurească în suflet. Totuși eu cred că la un moment dar cu toții ne răzbunăm pe persoanele care nu merită ca mai apoi să realizăm că am învățat ceva și acuma putem să iubim iar. Oare de ce trebuie, însă, să ajungem la astfel de greșeli?

           Este un cerc vicios când ajungem la astfel de răni sentimentale, eu îl rănesc pe el pentru că altcineva m-a rănit pe mine, el o să rănească pe altcineva pentru că eu l-am rănit pe el și tot asa. Parcă m-am săturat să aud că nu mai există fericire adevărată, iubire, viață frumoasă. Noi facem să fie așa, avem viața sentimentală care credem noi că o merităm și ne limităm singuri, vrem iubire dar nu știm să o oferim, vrem liniște dar nu credem în ea...noi știm să ne rănim unii pe alții pentru că avem impresia că nu meritam prea multe. 

         Am învățat că mai am multe de învățat. Am căutat să ascult povestea fiecăruia, sa nu repet greșelile nimănui, nici chiar pe ale mele. Am încercat să fiu un om bun și totuși nu am reușit întotdeauna. M-am străduit , uneori chiar m-am chinuit pe mine să stau lângă oameni crezând ca nu e dreptul meu să îi rănesc cu adevărul. Cum este să auzi de la omul pe care tu îl consideri totul că pentru el nu însemni același lucru? Cum să îi distrugi visele, imaginea unei iubiri perfecte? Am stat așa prinsă de astfel de gânduri prea mulți ani, mi-am interzis mie să iubesc cu adevărat și să mă apropii de cineva. Însă viața este prea scurtă pentru minciuni, pentru falsitate, pentru un suflet chinuit . Îmi pare rău că am rănit sentimente, dar eu nu mai puteam să mă mint că e ok . 

                                                   Vreau șansa să fiu fericită.

Eu și un alt fel de Tu

Am în suflet dorința unei bucurii unice și o speranță că am să zâmbesc fără încetare de aici încolo zilnic. Am în minte imaginea unor ochi căprui și chipul unui suflet pe care eu l-aș vrea în viața mea, dar cele două lucruri nu sunt integrate în aceeași persoană. Caut neîncetat fericirea aceea de care numai în cărți poți da, fericirea aceea care este rodul imaginației noastre pentru că niciun om nu poate realiza să trăiască o asemenea iubire. O iubire care să te consume și să te lase fără răsuflate. O iubire care să facă totul pentru tine, care să îți fie cel mai bun prieten, care să nu reziste de dorul tău nici măcar o clipă. O iubire care să fie altarul vieții mele și care să mă ocrotească și să mă țină de mână când viața devine grea. O iubire care să se uite în ochii mei și să  îmi spună " O să fie bine"

Păstrez ideea și speranța că eu în viața aceasta o sa întâlnesc o asemenea iubire, un asemenea un, o asemenea poveste care să fie totul pentru mine, care la bătrânețe să mă lase să scriu o carte pe seama ei. O poveste doar a mea...

Povestea noastră

Caut o poveste aparte, o expresie a sufletului meu oglindită în altă persoană de pe lumea asta, o imagine cufundată în imaginea altcuiva. Poate că fericirea mea depinde de asta sau poate doar caut o libertate aparte din rutina în care am căzut .
 Toate amintirile, trăirile, sentimentele le-am strâns într-un colțișor al sufletului meu și le-am închis cu o cheiță argintie care m-am prefăcut că nu am văzut unde am ascuns-o. Și mi-e dor, de sentimentele de altădată. Și mi-e dor de poezia ce o auzeam în suflet când te vedeam. Și mi-e dor de fluturașii care îi simțeam. 
Toată tristețea asta parcă îmi căzuse pe umeri și nu se mai ridica, parcă nu mai știam cum să fiu eu, cum să cred iar într-un vis, cum să sper la frumusețea iubirii.
Poate e aiurea, poate că e chiar aiurea că sper la o poveste unică. O poveste de genul acela care să îți dea lumea peste cap și să fi atât de fericit încât să nu mai știi ce să mai faci, cum să zâmbești mai repede, cum să arăți oamenilor ce înseamnă să fi cu adevărat un om împlinit. Poate e aiurea...dar nu știu să renunț la ideea de a avea genul acesta de iubire, genul acesta de om lângă mine care să fie totul pentru mine.
Sufletul meu pereche, dacă mă auzi, încă te aștept. O să te aștept oricât timp va fi nevoie, doar grăbește-te

Give me one reason

Dă-mi un singur motiv să mă întorc. 
M-am răzgândit de prea multe ori în privința ta și deși suni zilnic gândul că nu am motive serioase să te iert nu îmi dă pace. Poate uneori iubirea nu este de ajuns, poate uneori rațiunea este al naibii de pronunțată și ne dirijează viață spre drumuri neumblate pană atunci. Sau poate uneori, doar uneori, suntem proști și lăsăm să ne scape ceva bun.
Am numărul tău de telefon iar dacă nu sun este pentru că nu vreau, nu pentru că nu aș putea. E simplu, toată lumea poate să pună mâna pe telefon și să sune, dar de ce să sun din obișnuință, de ce să sun doar pentru că înainte sunam mereu? Presupun că mi-am schimbat părerea despre tine, undeva pe drum mi-ai arătat că nu ești cine credeam eu și m-am blocat, nu am știut cum să reacționez.
 Atunci dă-mi un singur motiv să mă întorc. Dar nu poți.