M-am îndrăgostit de o iluzie

Astăzi am realizat că îmi pasă de el. 

Îmi era dor să spun că m-am îndrăgostit, că mintea mea umblă aiurea și mereu se gândește la el. M-am îndrăgostit de o iluzie, o proiecție a bărbatului perfect din mintea mea. M-am îndrăgostit iremediabil de un om cu care ador să mă cert și să mă contrazic și sunt fericită, așa cum nu am mai fost demult, o fericire ciudată.

Un om perfect din toate punctele de vedere și construit strategic în visele mele,un om care nu numai că mă copleșește cu un romantism de multe ori exagerat dar și cu o bunătate ce rar s-a întâlnit. Un om care știe când să îmi dăruiască o floare și când să îmi spună un sfat. Un om căruia să îi pese dacă râd sau plâng, dacă glumesc sau vorbesc serios.

M-am îndrăgostit de o iluzie.O iluzie frumoasă. Un om special.

Șansa la fericire

        Iubirea, un fel de aventura din care ieșim ori cu capul sus ori cu lacrimi în ochi. Uneori mi-e greu să am încredere într-un om, și când zic mi-e greu mă refer la ceva de genul 3 ani de astfel de greutăți. Nu credeam că o să am forța de a dorii să mă înțeleg cu cineva, de a da șansa unei noi iubiri să îmi înmugurească în suflet. Totuși eu cred că la un moment dar cu toții ne răzbunăm pe persoanele care nu merită ca mai apoi să realizăm că am învățat ceva și acuma putem să iubim iar. Oare de ce trebuie, însă, să ajungem la astfel de greșeli?

           Este un cerc vicios când ajungem la astfel de răni sentimentale, eu îl rănesc pe el pentru că altcineva m-a rănit pe mine, el o să rănească pe altcineva pentru că eu l-am rănit pe el și tot asa. Parcă m-am săturat să aud că nu mai există fericire adevărată, iubire, viață frumoasă. Noi facem să fie așa, avem viața sentimentală care credem noi că o merităm și ne limităm singuri, vrem iubire dar nu știm să o oferim, vrem liniște dar nu credem în ea...noi știm să ne rănim unii pe alții pentru că avem impresia că nu meritam prea multe. 

         Am învățat că mai am multe de învățat. Am căutat să ascult povestea fiecăruia, sa nu repet greșelile nimănui, nici chiar pe ale mele. Am încercat să fiu un om bun și totuși nu am reușit întotdeauna. M-am străduit , uneori chiar m-am chinuit pe mine să stau lângă oameni crezând ca nu e dreptul meu să îi rănesc cu adevărul. Cum este să auzi de la omul pe care tu îl consideri totul că pentru el nu însemni același lucru? Cum să îi distrugi visele, imaginea unei iubiri perfecte? Am stat așa prinsă de astfel de gânduri prea mulți ani, mi-am interzis mie să iubesc cu adevărat și să mă apropii de cineva. Însă viața este prea scurtă pentru minciuni, pentru falsitate, pentru un suflet chinuit . Îmi pare rău că am rănit sentimente, dar eu nu mai puteam să mă mint că e ok . 

                                                   Vreau șansa să fiu fericită.

Eu și un alt fel de Tu

Am în suflet dorința unei bucurii unice și o speranță că am să zâmbesc fără încetare de aici încolo zilnic. Am în minte imaginea unor ochi căprui și chipul unui suflet pe care eu l-aș vrea în viața mea, dar cele două lucruri nu sunt integrate în aceeași persoană. Caut neîncetat fericirea aceea de care numai în cărți poți da, fericirea aceea care este rodul imaginației noastre pentru că niciun om nu poate realiza să trăiască o asemenea iubire. O iubire care să te consume și să te lase fără răsuflate. O iubire care să facă totul pentru tine, care să îți fie cel mai bun prieten, care să nu reziste de dorul tău nici măcar o clipă. O iubire care să fie altarul vieții mele și care să mă ocrotească și să mă țină de mână când viața devine grea. O iubire care să se uite în ochii mei și să  îmi spună " O să fie bine"

Păstrez ideea și speranța că eu în viața aceasta o sa întâlnesc o asemenea iubire, un asemenea un, o asemenea poveste care să fie totul pentru mine, care la bătrânețe să mă lase să scriu o carte pe seama ei. O poveste doar a mea...