Șansa la fericire

        Iubirea, un fel de aventura din care ieșim ori cu capul sus ori cu lacrimi în ochi. Uneori mi-e greu să am încredere într-un om, și când zic mi-e greu mă refer la ceva de genul 3 ani de astfel de greutăți. Nu credeam că o să am forța de a dorii să mă înțeleg cu cineva, de a da șansa unei noi iubiri să îmi înmugurească în suflet. Totuși eu cred că la un moment dar cu toții ne răzbunăm pe persoanele care nu merită ca mai apoi să realizăm că am învățat ceva și acuma putem să iubim iar. Oare de ce trebuie, însă, să ajungem la astfel de greșeli?

           Este un cerc vicios când ajungem la astfel de răni sentimentale, eu îl rănesc pe el pentru că altcineva m-a rănit pe mine, el o să rănească pe altcineva pentru că eu l-am rănit pe el și tot asa. Parcă m-am săturat să aud că nu mai există fericire adevărată, iubire, viață frumoasă. Noi facem să fie așa, avem viața sentimentală care credem noi că o merităm și ne limităm singuri, vrem iubire dar nu știm să o oferim, vrem liniște dar nu credem în ea...noi știm să ne rănim unii pe alții pentru că avem impresia că nu meritam prea multe. 

         Am învățat că mai am multe de învățat. Am căutat să ascult povestea fiecăruia, sa nu repet greșelile nimănui, nici chiar pe ale mele. Am încercat să fiu un om bun și totuși nu am reușit întotdeauna. M-am străduit , uneori chiar m-am chinuit pe mine să stau lângă oameni crezând ca nu e dreptul meu să îi rănesc cu adevărul. Cum este să auzi de la omul pe care tu îl consideri totul că pentru el nu însemni același lucru? Cum să îi distrugi visele, imaginea unei iubiri perfecte? Am stat așa prinsă de astfel de gânduri prea mulți ani, mi-am interzis mie să iubesc cu adevărat și să mă apropii de cineva. Însă viața este prea scurtă pentru minciuni, pentru falsitate, pentru un suflet chinuit . Îmi pare rău că am rănit sentimente, dar eu nu mai puteam să mă mint că e ok . 

                                                   Vreau șansa să fiu fericită.