In capcanele temerilor mele

M-am intrebat adesea ce simte un om cand tot ce a avut vreodata, tot ce a inteles, tot ce a vrut si in tot ce a crezut vreodata pur si simplu dispare. Cum e sa simti ca totul iti fuge de sub picioare si tot ce vrei sa faci este sa plangi? Cum e sa nu mai crezi in nimic, dar sa speri ca ziua de maine sa te rasplateasca pentru tot ce ti-a luat viata?
Nu sunt o persoana importanta, sunt chiar extraordinar de importanta. Si nu trebuie sa fiu importanta pentru cineva anume..nu..sunt importanta doar pentru mine si daca altcineva o sa ma mai vada la adevarata mea valoare atunci o sa fiu importanta si pentru acea persoana.
Nu caut sa ma plang...nu cer indurare sau mila de la viata. Nu conteaza toate greutatile, nu conteaza obstacolele, nu conteaza nimic in afara de faptul ca ma simt mai vie ca niciodata.
Eu cred in destin, cred ca toate lucrurile se intampla cu un scop . Totusi, viata si soarta ne-o mai facem si singuri.
Suntem ceea ce gandim, fiecare sentiment, fiecare gand al nostru ne face speciali, ne individualizeeaza, ne creaza o lume aparte, ne indruma, ne cere sa fim la inaltimea asteptarilor.
Eu sunt ceea ce gandesc. Eu sunt ceea ce simt.
Eu nu sunt nimeni fara iubirea ce-o port in suflet.
Totul o sa fie bine Naufragiat in inima ta, nimeni si nimic n-o sa te doboare. Apoi oglinda se sparse. Totul a fost doar un vis....as vrea sa cred asta.